Mini Cooper S – etalonul anilor 60 in raliuri


Mini Cooper S – etalonul anilor 60 in raliuri

Paddy Hopkirk, Timo Makinen si Rauno Aaltonen au scris pagini de istorie atunci cand au castigat Raliul Monte Carlo in 1964, 1965 si 1967. Acest trio a pus bazele unei lungi traditii a marcii MINI pe scena sportului automobilistic. Si in mod incontestabil, Mini Cooper S a fost calul de bataie al anilor ’60.

Inainte ca Alec Issigonis sa creioneze pe un servetel primele schite ale modelului Mini, era deja un bun prieten al celebrului designer al bolizilor de curse, John Cooper. Ultimul cumpara de altfel motoare Morris pentru a le utiliza pe monoposturile din categoria junior si din aceasta cauza, Issigonis a tinut cont de sfaturile sale atunci cand a trecut la proiectarea propulsorului pentru Mini. Acest lucru demonstreaza implicarea profunda a lui John Cooper in dezvoltarea proiectului Mini.

Pe masura ce micul Mini prindea forma, Cooper devenea din ce in ce mai sigur pe faptul ca masina ar putea sa-i ofere baza pentru un model de sport care sa poata rivaliza cu Lotus Elite. El a incercat acelasi lucru cu un Renault Dauphine, sub capota caruia a montat un motor Coventry Climax, dar a fost dezamagit de comportamentul masinii. Imediat ce a intrat in posesia unui Mini, a trecut la pregatirea primului prototip Mini Cooper, aliniat la startul Grand Prix-ului de la Monza cu Roy Salvadori al volan. Pana si calatoria spre Monza s-a transformat intr-o veritabila cursa, adversarul fiind cunoscutul pilot Reg Parnell, care mergea si el spre circuitul italian cu un Aston Martin DB4. In Italia, micul MINI a ajuns cu o ora mai repede, inlaturand orice indoiala prind potentialul sau sportiv.

La scurt timp, Cooper l-a contactat pe Issigonis si i-a propus dezvoltarea unui mic model GT de curse, pe platforma Mini. Dar Issigonis a fost reticent la aceasta idee si a considerat ca Mini nu poate fi altceva decat un model de uz cotidian. Fara a fi impresionat de refuz, John Cooper avea sa-l contacteze pe George Harriman, care se afla la conducerea BMC. British Motor Corporation a fost fondata in 1952 ca un consortiu al constructorilor britanici Austin, Morris, MG si Wolseley. Impresionat de ideea lui Cooper, Harriman a acceptat sa sustina realizarea unei serii de o mie de unitati Mini Cooper.

Motorul trebuia sa aiba capacitatea cilindrica de maxim un litru. Din aceasta cauza, Cooper a modificat cursa pistonului de la 68,3 la 81,3 mm si a redus alezajul de la 62,9 la 62,4 mm. La un motor cu patru clindri, capacitatea rezultata era de 997 cmc, raportul de compresie fiind si el marit de la 8,3 la 9,0. Au fost adoptate supape de admisie ceva mai mari, in timp ce alimentarea era asigurata de un carburator dublucorp. Arborele cotit a fost si el intarit, in vederea cresterii eficientei. Cooper a modificat apoi rapoartele cutiei de viteze, pentru a obtine a crestere a vitezelor de varf. Rezultatul final s-a tradus printr-un motor de 55 CP, capabil sa duca micul bolid la o viteza de 130 km/h. Pentru ca franele sa poata suporta cresterea de performanta, Cooper a montat pe puntea fata discuri Lockheed cu diametrul de 7 inch. Pentru pasionatii curselor auto, noul Mini Cooper a venit la momentul potrivit, iar succesele sportive aveau sa confirme ca decizia lui Cooper a fost mai mult decat inspirata.

Intre timp, Issigonis si-a schimbat parerea si a inceput sa colaboreze cu John Cooper la dezvoltarea versiunii Cooper S. Plecandu-se de la motorul cu cilindreea de 848 cmc, cu o cursa de 68,2 mm neschimbata si un alezaj marit la 70,6 mm, s-a ajuns la o capacitate de 1.071 cmc, incadrata in aceeasi clasa de 1,1 litri (dar cu o cursa mai mica ce permitea atingerea unor turatii mai mari). Noua versiune avea 70 CP la 6.200 rpm, iar turatia maxima putea sa ajunga pana la 7.200 rpm!

Dupa ce Rauno Aaltonen si Paddy Hopkirk au terminat pe primele doua locuri la clasa in Raliul Monte Carlo din 1963, la volanul unor Mini Cooper, britanicul avea sa inregistreze primul succes monegasc in anul imediat urmator, de aceasta data cu Mini Cooper S. Capabil sa ajunga la viteza de 160 km/h, noul bolid avea si o acceleratie superioara, 13 secunde in loc de 19 de la 0 la 100 km/h. Bazele erau puse si restul a devenit deja poveste, Mini reusind sa castige in trei randuri batalia de la Monte Carlo.

Victorii istorice

Mini a obtinut primul succes competitional inca din anul nasterii sale – 1959, cand Pat Moss s-a impus in Mille Miglia National Rally la volanul unui Mini 850. La numai trei ani distanta, in 1962, avea sa furnizeze primele surprize la Monte Carlo. Cu Rauno Aaltonen la volan, micul automobil s-a angajat intr-o veritabila cruciada, in care a avut un rol similar celui jucat de David in lupta cu Goliath. Si in ciuda adversarilor aflati la volanul unor bolizi cu puteri mult mai mari, cu trei kilometri inaintea sosirii, finlandezul se afla pe locul secund in clasamentul general. Din pacate, ratarea unui viraj s-a terminat cu un tonou si un incendiu fara urmari pentru echipaj. Dezamagirea avea sa fie uitata in 1963, cand Aaltonen a obtinut victoria la clasa si a urcat pe treapta a treia a podiumului in clasamentul general.

Dar se putea si mai bine. In iarna din 1963 si 1964, s-a mai obtinut un castig de putere si rezultatul avea sa fie remarcat in Raliul Monte Carlo, unde Paddy Hopkirk si Henry Liddon au obtinut o victorie rasunatoare. Se nastea legenda Mini. Iar triumful avea sa fie repetat in 1965 de Timo Makinen si Paul Easter, singurii care au terminat intrecerea fara nicio penalizare. Si asta in conditiile in care din cele 237 de echipaje aliniate la start, doar 35 au reusit sa ajunga la sosire.

1966 ar fi trebuit sa consemneze un hat trick istoric, Timo Makinen, Rauno Aaltonen si Paddy Hopkirk ajungand la final pe primele trei locuri! Dar cei trei aveau sa fie descalificati dupa ce oficialii au considerat ca sistemul de iluminat al masinilor Mini nu este conform cu prevederile din omologare. O decizie care a scandalizat intreaga lume si n-a facut altceva decat sa evidentieze pilotii echipei Mini, care si-au castigat cu aceasta ocazie renumele de “Cei Trei Muschetari”.

Dar Mini avea sa-si ia revansa in 1967, cand Rauno Aaltonen a obtinut cel de-al treilea succes in Principat, la doua sezoane dupa ce devenise deja Campion al Europei.

In afara celor trei succese din Raliul Monte Carlo, cariera sportiva a modelului Mini Cooper include si alte victorii celebre, cum ar fi cea din Raliul RAC 1965, Raliul celor 1000 de Lacuri in 1965, 1966 si 1967, Raliul Acropole in 1967, Raliul Lalelelor in 1962, 1964 si 1966, Cupa Alpilor in 1963 si 1967, Raliul Alpilor Austrieci in 1966.

Sigur, Mini nu a stralucit doar in raliuri. In anii ’60, masina si-a demonstrat potentialul si pe circuitele de curse. In aprilie 1968, Niki Lauda a participat la prima sa cursa de coasta la volanul unui Mini, cu care a obtinut locul secund. Dupa doar doua saptamani, avea sa vina si prima victorie, ce anunta o cariera promitatoare pentru viitorul campion mondial. Asemeni lui Niki Lauda, Graham Hill, Jackie Stewart, John Surtees, Jochen Rindt si James Hunt sunt doar cativa dintre campionii mondiali de Formula 1 care si-au trait prima experienta competitionala la volanul unui Mini clasic.

Leave a Reply